Interviu cu dl OPREA NIȚĂ, președintele fondator al PNDC

Interviu cu dl Oprea Niță,

președintele fondator al Partidului Național Democrat Creștin

 

Domnule Oprea Niță, sunteți președintele fondator al Partidului Național Democrat Creștin, partid înființat în 1990, iar acum vă pregătiți pentru o campanie electorală care să facă din PNDC un partid parlamentar, după alegerile din toamnă. Cred că această intenție este un motiv în plus ca lumea să vă cunoască mai bine. Unde și când v-ați născut? Primii pași în politică etc.

 

De fel, sunt din comuna Cornățel, comună vestită în toată Țara. M-am născut în anul 1927. Iar primii pași în politică i-am făcut la București, imediat după 23 august, în rândurile tineretului țărănist. Eram elev de liceu când i-am cunoscut pe Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Nu cred că mai suntem în viață prea mulți dintre cei care am avut norocul să-i întâlnim, să-i cunoaștem, să-i auzim, ba chiar să stăm de vorbă cu cei doi oameni, atât de importanți pentru istoria României.

 

Foarte pe scurt, care credeți că a fost rolul lor în istoria noastră?

 

În 1918, când s-a făcut România Mare, existau mari deosebiri între Regat și provinciile care reveneau la Patria Mamă. Iuliu Maniu a avut o politică înțeleaptă, a făcut ca regățenii și ardelenii să se armonizeze, să devină mai compatibili între ei. A contribuit mult la impunerea unui stil propriu în politica românească. N-ar fi admis ideea pe care o aud azi la TV, de la politicienii noștri, cum că politica și etica, morala, n-au nimic în comun… Iar Ion Mihalache a făcut mult pentru pătura țărănească, trezind-o la viața politică, le-a dat țăranilor încredere și un soi de orgoliu, de mândrie pentru condiția de țăran, de om al spațiului rural. Însuși faptul că deseori Mihalache apărea îmbrăcat țărănește la reuniuni oficiale, cu portul din satul său natal, nouă, tinerilor veniți de la coarnele plugului la oraș, la școli înalte, ne dădea mult curaj!

 

În ce au constat primii pași în politică?

 

În toamna lui 1944 au început să se organizeze forțele anti-comuniste. Am participat la mitingurile anti-comuniste, la întruniri de pregătire a acestor mitinguri, la confruntări de stradă provocate de comuniști, cărora le conveneau tulburările din ordinea publică! Am încercat să rezistăm instaurării comunismului, am avut și încurajările Occidentului, ale americanilor! Speranța noastră că „Vin Americanii!” nu era naivă, prostească! Au existat promisiuni oficiale care i s-au făcut lui Maniu, de exemplu prin Averel Harriman, care era reprezentantul SUA în comisia de la București a marilor puteri. Ne-au mințit însă! Ei aveau alte înțelegeri, făcuseră cu rușii aranjamente pentru următorii 50 de ani! Eram abandonați pe mâna rușilor! A comunismului!… Noi n-am avut nici cea mai mică bănuiala. Am înțeles prea târziu, când eram la închisoare mai toți cei din generația mea…

 

Ați fost arestat și condamnat. Câți ani ați petrecut în închisoare?

 

Aproape doisprezece, în două rânduri. Am fost arestat și condamnat prima oară în 1947, la 20 de ani… Anii cei mai frumoși, teoretic vorbind, au fost anii cei mai cumpliți!

 

Se spune că pe lumea asta toate au un revers. Binele are un revers negativ, iar, cum spune și proverbul, în tot răul este și un bine. Care ar fi partea bună, câștigul dobândit în cei 12 ani de temniță?

 

Care să fie partea bună?!… Ne-au înfometat într-un mod îngrozitor, după socoteala lor ar fi trebuit să murim lent prin epuizare și lipsa de calorii… Aici se vede mâna lui Dumnezeu, că acel regim, criminal în intenția sa, pe cei mai mulți ne-a întărit. Dacă nu mureai, scăpai călit pentru anii ce-i mai aveai de trăit! Mulți însă nu i-au mai apucat!… Partea bună sunt prieteniile care s-au legat în acei ani de suferință, consolidarea ideilor pentru care am fost pedepsiți! Căci noi am suferit mai mult pentru idei, pentru ce era în sufletul nostru, iar nu pentru fapte propriu zise… Închisorile politice din România acelor ani au fost un fenomen de o cruzime fără egal în tot lagărul comunist. Am citit despre gulagurile rusești, din Siberia, de la Vorkuta… Au fost mai omenoase decât Aiudul, Gherla sau Piteștiul.

 

Care-i amintirea cea mai frumoasă din acei ani?

 

Perioada de un an și jumătate, când s-a oprit executarea pedepsei și am primit domiciliu forțat la Piatra Neamț. Atunci m-am căsătorit cu o femeie care mi-a luminat viața și tot atunci s-a născut unicul meu copil, Horia!…

 

Amintirea cea mai dură, mai neplăcută?

 

Au fost tare multe!…

 

După ce ați fost eliberat, ați mai avut activitate politică?

 

Nu știu dacă se poate numi activitate… Ne mai întâlneam la o cafea, la o plimbare prin oraș… Eram un grup care ne întâlneam din când în când la locuința colegului Klaps și discutam politică. Au avut rolul lor totuși aceste discuții, deoarece după 22 decembrie ne-a fost mai ușor să ne regrupăm.

 

Cum ați trăit evenimentele din decembrie? Știu că sunteți un caz unic pentru acele zile: ați fost sigura perche, tată și fiu, care ați participat activ la evenimente. Dumneavoastră și fiul dumneavoastră, Horia Niță, ați intrat în clădirea CC al PCR pe 22 la prânz, și când ați mai revenit acasă?

 

Am fost mai întâi în Piața Universității, în noaptea de 21-22 decembrie,  iar pe 22 decembrie, cum spuneați, am intrat printre primii în clădirea CC și am rămas acolo o săptămână, încercând să vedem ce se întâmplă și să punem umărul dacă era cazul.

 

Ce ați urmărit? Ce doreați să faceți?

 

N-aș putea să spun că mi-era clar ce vreau! Simțeam că este de datoria mea să fiu acolo, să dau curaj și altora, simțeam că nu au fost în zadar anii de suferință în temnițele lor, ale comuniștilor care, acum, trebuiau „ajutați” să plece de la guvernare!… Mă simțeam răzbunat! Mă bucuram că am apucat să trăiesc acea zi! Îi mulțumeam mereu în gând bunului Dumnezeu că am trăit s-o văd și pe asta!… Regretam cu atât mai mult că doamna mea se prăpădise înainte de a se produce căderea comuniștilor… Apoi, în zilele următoare, am asistat tot mai furios, mai neîmpăcat cu situația, văzând că comuniștii nu prea au de gând să iasă de pe teren!… Și eu, și Horia, am încercat acolo, în mijlocul evenimentelor, să le dăm cursul pe care toată lumea îl aștepta. Evident, puterile angajate erau disproporționate. Noi  – și nu eram puțini cei care acolo, în clădirea CC-ului ori la Telviziune doream căderea și dispariția comunismului, nu ne cunoșteam, nu știai în cine să ai încredere, mulți erau diversioniști, în vreme ce ceilalți, gașca lui Iliescu și Roman, se cunoșteau bine între ei, erau deja organizați, aveau un plan, o țintă…

 

Cum apreciați acum povestea cu teroriștii?

 

Ca pe o glumă proastă, ca pe un semn de nerozie din partea celor care au organizat lovitura de stat. Dar faptul că incompetența acelora a produs mii de victime, mii de copii și flăcăi, mă umple și azi de durere și de revoltă! Iar culmea revoltei o resimt la gândul că cei vinovați de aceste crime nu au plătit în niciun fel pentru atâta sânge nevinovat vărsat cu ușurință criminală… Dacă ne merge azi așa de prost este și pentru că suntem foarte vinovați față de Cel de Sus că permitem asemenea aberații, anomalii, abateri de la ordinea Firii! Sângele acelor copii strigă la cer, iar cerul ne pedepsește pentru indolența față de asasinii copiilor noștri! E cumplit că nimeni nu a plătit pentru crimele din decembrie 1989!… Undeva, această nepăsare a noastră, e o crimă mai mare decât cele peste o mie de asasinate din decembrie 1989!

 

A fost revoluție sau lovitură de stat?

 

A fost revoluție, o revoluție frumoasă, curată, la nivelul străzii, al oamenilor ieșiți să apere ideile pe care acum se simțeau liberi să le rostească cu voce tare! Entuziasmul tineretului român, capacitatea lor de sacrificiu, m-a umplut de mândria că sunt român! Au fost clipe minunate!… În paralel, zic unii că a fost o lovitură de stat! Organizată de Iliescu și oamenii săi, de KGB… E fals! Iliescu a patronat o contra-revoluție!… Și le-a reușit! Prin înșelăciune, prin minciuni, prin promisiuni și angajamente false, prin omoruri!, da, au fost și crime făcute cu mult sânge rece, au reușit să înăbușe revolta tineretului idealist, patriot, sătul de minciună, de impostură… Au reușit să marginalizeze mesajul acestui tineret!

 

Următorul moment important?

 

Înființarea PNȚ-CD, care trebuia să fie o re-înființare a istoricului PNȚ. Am participat la acest eveniment cu speranța că va fi așa ceva, adică va fi ce așteptam cu toții de zeci de ani, de patru decenii și mai bine: renașterea partidului lui Maniu și Mihalache!

 

Și n-a fost așa ceva?

 

Din păcate, nu! N-aș vrea să găsim acum vinovații! Erau și timpurile mult schimbate!… În orice caz, greșeala cea mai mare este că a fost primit în PNȚ-CD Ticu Dumitrescu și că i s-au dat răspunderi mari, funcții de conducere. Pe tema lui Ticu Dumitrescu am avut multe discuții cu Coposu, ne-am certat propriu zis. Ticu a fost un corp străin, dacă nu cumva otrăvitor chiar. La începutul lui iunie 1990, după o noapte de discuții înverșunate cu Corneliu Coposu, cu mare durere însuflet, eu împreună cu fiul meu Horia, cu Ion Puiu, Ion Sasu și un grup de tineri, ne-am desprins de partidul pentru care suferisem și pătimisem atât în anii de terore comunistă, și am înființat  Partidul Național Democrat Creștin, la 6 septembrie 1990! Ce a urmat se cunoaște! Douăzeci de ani în care am încercat să asigurăm mai înainte de orice, onorabilitatea aș zice chiar puritatea acestui partid! Ni s-au propus de-a lungul anilor diverse formule de colaborare, prin care ar fi venit la partid și sume importante de bani, și așa zise personalități. Inclusiv mediatizare și chiar intrare în parlament. Cu riscul însă de a ne pierde identitatea, de a înceta să mai sperăm și să mai credem în ideile noastre. Idei care, e drept, ne-au băgat la pușcărie cândva, dar care îmi dau acum, la bătrânețe, multă pace și liniște sufletească. Acea liniște pe care nu ți-o poate da decât sentimentul datoriei de la care n-ai dezertat, al conștiinței clare că nu ai trădat pe nimeni, că de tine însuți nu te-ai dezis. Doresc tuturor românilor să trăiască și ei acest sentiment!

 

Ce puteți să ne spuneți despre strategia partidului în acest an electoral?

 

Cât de curand vă voi spune mult mai multe lucruri foarte interesante, de necesitate urgentă și vitală pentru națiunea noastră. Viitorul se întâmplă acum, iar noi va trebui să ne mișcăm repede, mersul istoriei nu așteaptă, și ni se oferă acum, la alegerile din toamnă, prilejul, poate ultima ocazie,  de a pune capăt sistemului criminal care conduce România astăzi, de a închide probabil cea mai tristă, mai nefericită pagină din istoria neamului nostru.

 

Doamne, ajută!

 

6 ianuarie 2012

A consemnat Petre Burlacu