În urmă cu câteva săptămâni, la Chișinău a văzut lumina tiparului o carte a cărei apariție ne-a făcut pe mulți să pricepem cât de mult ne lipsea: o carte despre începuturile Republicii Moldova, această țărișoară care s-a dovedit buturuga mică, ciotul de care s-a mai împiedicat o dată o mare puterea imperialistă… Nuca cea tare!
Titlul cărții, tradus în românește, ar putea suna așa: Zile de eclipsă. Cronica unui război nedeclarat. Și, am adăuga noi, a unui război care încă nu s-a încheiat… Războiul fiind cel de pe malurile Nistrului, din 1992. Aflăm din această carte cine au fost adevărații protagoniști: pe de o parte Basarabia noastră, proaspăt declarată republică și stat de sine stătător, Moldova, și marea Rusie, cu a sa celebră Armata a 14-a, armată pregătită, în strategia Moscovei din anii războiului rece, să ocupe Europa până la Berlin în câteva zile, dacă nu chiar ore… Firma sub care s-a angajat Rusia în acest război fiind separatiștii transnistreni ai lui Victor Smirnov, întemeietorii impostori ai unui stat pe care l-au recunoscut numai cei care l-au imaginat, ca un demers, în termeni chirurgicali vorbind, împotriva naturii…
Sau, invers privind lucrurile, pricepem definitiv din această carte că acțiunea separatistă a lui Smirnov și alți agenți ai reciclatei Uniuni Sovietice nu s-ar fi pornit niciodată fără instigarea și sprijinul multilateral din partea Moscovei. Nici vorbă de altă explicație, cu atât mai puțin de vreo justificare sau legitimitate. Totul a fost Sledano v SSSR…
Pentru puținii români care nu au auzit de ION COSTAȘ și pentru românii cei mulți care știu prea puține despre domnul general, câteva cuvinte:
Se trage dintr-o familie de români din Basarabia. Tatăl autorului a căzut prizonier la ruși luptând sub culorile tricolorului românesc în „Cruciada împotriva comunismului”. A revenit printre ai săi în 1947, iar curând după aceea cu toții au fost deportați în Siberia. De unde, cum s-a întâmplat cu mulți basarabni, s-au întors mai români decât au fost la plecare.
Tînărul IONEL COSTAȘ a îmbrățișat cariera armelor, nutrind în secret visul de cosmonaut. Ar fi ajuns poate, dacă ar fi fost rus sau măcar slav. Calitățile sale l-au impus printre colegii de generație, iar superiorii politici ai teribilei Armate Roșii nu au avut încotro și i-au recunoscut valoarea promovându-l până la rangul de general, la o armă de elită sub toate aspectele: aviația. A fost, la data aceea, cel mai tînăr general din Krasnaia Armiia. Probabil cel mai înalt grad la care a ajuns un moldovean în armata URSS, cel puțin după al 2-lea Război Mondial.
Apariția Republicii Moldova l-a făcut să se întoarcă mintenaș printre ai săi, ca să pună umărul la renașterea și consolidarea spiritului românesc dincolo de Prut. A primit la Chișinău cele mai înalte însărcinări pe linie militară în clipele cele mai grele: ale începutului de existență politică, statală a noului stat românesc.
Astfel că acum, scriindu-și amintirile, generalul ION COSTAȘ ne relatează, din miezul evenimentelor, cum s-au desfășurat antecedentele apariției Republicii Moldova și cum s-au descurcat frații noștri atunci când și-au luat soarta în propriile lor mâini, ieșind de sub oblăduirea bolșevică.
Valoarea deosebită a acestei cărți este dată de două elemente: persoana autorului, mai întâi, om cu un prestigiu moral, profesional și civic cum puțini dintre români îl au, pe ambele maluri ale Prutului… Un om care a cunoscut direct evenimente și momente cruciale, participând la desfășurarea acestora, iar deseori influențându-le decisv. Aceste evenimente sunt substanța cărții.
În al doilea rând, este valoarea de document istoric a întregii cărți. Atât în anii când funcția deținută i-a permis, cât și mai apoi, generalul ION COSTAȘ a strâns toate documentele la care a avut acces, în copii sau în original, pe care acum le etalează pentru uzul contemporanilor și al posterității. Inclusiv pentru uzul cititorilor ruși, amatori sau istorici ori analiști politici. Autorul, scriind această carte în limba rusă a avut în vedere, cu bun simț diplomatic, necesitatea ca partea adversă, opinia publică sovietică, inclusiv opinia politicienilor ruși de bună credință, să ia cunoștință cu adevărul, acel adevăr care a fost total deformat de propaganda sovietică din acei ani de început. Și nu numai…
Ca persoană, împărtășesc sentimentul de care am impresia că este condus autorul: adevărul poate fi o bază solidă și rodnică pentru viitorul relațiilor noastre cu poporul rus, cu Rusia. Aș putea merge mai departe, făcând considerații chiar și mai optimiste, dar mi-e teamă că ar putea fi numai ale mele. În orice caz, din lectura cărții se degajă o certitudine: că la nivelul unor ofițeri de elită, al unor militari autentici, există o percepție mai cavalerească a realității, mai bărbătească decât în lumea netrebnică a politrucilor, a muncitorilor cu gura, care au făcut atăta rău în toate țările odinioară așa zis comuniste. Supraviețuirea politrucilor și după căderea comunismului este mare suferință a societății românești, atât la Chișinău, cât și la București…
Mărturisesc, speram ca Basarabia să nu sufere de aceleași boli care fac ravagii la București, în toată România. Dezvăluirile generalului Costaș, cu privire la feluritele personalități și person-u-lități de la Chișinău, m-au întristat din acest punct de vedere. Dar zic și eu, consolator, ticălos ticălosul, dar e ticălos de-al nostru… Semănăm, că doar suntem același neam, și în privința înfățișării pe care o capătă printre noi, pe ambele maluri, lăcomia, trădarea, oportunismul, duplicitatea, impostura etc., etc.
Cititorul român, din lectura acestei cărți teribile, are și motive de satisfacție pentru isprava autorului, pentru multe din isprăvile moldovenilor noștri. Punct culminant: acțiunea comando-ului moldovean care l-a răpit – mai corect spus l-a arestat pe Igor Smirnov, ascuns la Kiev, într-o locație atent supravegheată și protejată de forțele KGB-ului. L-au săltat pe nemernic din chiar ograda stăpânilor săi și l-au dus la Chișinău, spre a fi deferit justiției pentru actele sale de trădare, de diversiune anti-statală, pentru crime propriu zise. Sper să am zile să trăiesc până când se va turna un film românesc cu acest subiect… Un film palpitant, cu un final nedemn: politrucii de la Chișinău, în cârdășie cu cei de la Moscova, au zădărnicit frumoasa și palpitanta acțiune în care s-au găsit de aceeași parte a baricadei cu generalul COSTAȘ militari autentici ruși sau ucrainieni, înzestrați cu cultul onoarei și al datoriei față de partea frumoasă a fiecărui popor. Au colaborat perfect împotriva clasei corupte a politicienilor, a politrucilor…
Nu lipsesc din relatările domnului general nici politicienii români, de care s-a lovit sau cu care a colaborat totuși… N-aveau cum să lipsească, așa cum nu lipsește din carte duhul românesc în a cărui gamă generalul, ca om al cetății și ca autor acum, trăiește și relatează evenimentele. O carte a unui mare român, pentru toți românii, de pretutinedeni, de pe ambele maluri ale Nistrului… Am citit-o într-o traducere de lucru, efectuată în vederea publicării sale și în limba română, cel mai târziu la anul, când vom comemora unul dintre cele mai triste evenimente din istoria neamului: raptul Basarabiei, din 1812… Adaug la această carte excepțională cele aflate în discuțiile „de taină” cu care m-a onorat domnul general de-o vreme încoace, de când ne cunoaștem. Și mă trezesc dinaintea unui gând care nu-mi dă pace de câteva zile: există oarecari, ca să nu le numesc mari similitudini între generalul Ion Costaș și generalul Carl Gustaf Mannerheim. Amândoi au făcut o strălucită carieră în armata statului care le cotropise patria, în armata rusă. Și amândoi, de îndată ce s-a produs separarea, despărțirea de cotropitor, nu au pregetat să se pună la dispoziția intereselor neamului lor, împotriva foștilor stăpâni. Las pentru istorici detaliile, iar eu ca amator de istorii trăite, dar și de ficțiuni istorice, mă întreb ce ne-a lipsit nouă, românilor, românilor din Basarabia îndeosebi, de nu au recunoscut în persoana generalului Ion Costaș pe omul care putea cel mai bine să „gestioneze” procesul de rupere definitivă din lanțurile și mrejele imperialismului rus, proces pe care îl presupunea declararea Moldovei ca stat de sine stătător, suveran și independent. Suveran și independent nu față de lumea largă, ci cu o adresare foarte exactă: față de Rusia, față de Moscova și de Kiev, direcția nefastă din care bate crivățul în istoria noastră…
Oare la Chișinău cunoștea cineva mai bine mecanismul de funcționare a puterii „țariste”, putere care emană în primul rând de la forța militară?! Era unul ca Snegur sau Voronin cel mai potrivit să ridice fruntea în fața aroganței imperialiste? Avea vâna necesară? Cerbicia voinicească de a înfrunta balaurul cu zeci de capete?!
După ce Moldova s-a fost născut, generalul Ion Costaș a primit cele mai grele și mai înalte funcții și răspunderi militare. S-a achitat impecabil de aceste însărcinări, așa cum nu a mai făcut-o nici unul dintre ceilalți demnitari ai noului stat. În mod normal, acestui militar de strălucită carieră, care a făcut așa de mult pentru reușita pe plan politic a afirmării Moldovei ca stat, adică domnului general Ion Costaș ar fi fost normal să i se atribuie în continuare răspunderi și mai mari!… Dar, ca la noi la nimenea! Adică, după ce a pus pe picioare o armată și un serviciu de interne competitive amândouă, funcționale, generalul Costaș a fost îndepărtat cu mare grabă din guvern și politic a fost marginalizat cât s-a putut mai mult. Politicienii de peste Prut l-au simțit ca pe un corp străin printre ei, politrucii de carieră, aparatcichii de odinoară, reciclați peste noapte, ca și frații lor de la București, în mari campioni ai democrației și ai pluralismului politic…
Noi, cei „din Țară”, avem o scuză: după 1990 am căutat cu toții o soluție militară la întrebarea cine să ne conducă, cine să ne fie președinte?! S-au rostit mai multe nume, din păcate nici măcar unul demn de luat în seamă. Ceea ce poate să însemne că nu lipseau militarii capabili să ia taurul de coarne, numai că erau necunoscuți publicului larg, electoratului, iar corpul ofițeresc în întregimea sa nu a fost capabil să „emane” din proprie inițiativă numele unui salvator de patrie!… Căci de așa ceva aveam nevoie!
În Moldova, în Basarabia, a existat însă un astfel de nume, un astfel de militar! Pus la încercare, a strălucit prin performanța civilă și militară, dacă pot spune așa! Astfel că ne punem întrebarea, adresată politicienilor și analiștilor politici de la Chișinău: Bine, fraților, cum de ați ratat această șansă pe care Istoria v-a oferit-o?! Cum de n-ați văzut în persoana generalului Ion Costaș și a camarazilor săi soluția alternativă la politicianismul rapace, obtuz și meschin, de care este infestată competiția politică?! Păi să fi avut noi, la București, pe unul ca generalul Costaș, ne mai încurcam noi zilele cu cei trei neica nimeni care s-au perindat pe la Cotroceni sau măcar prin Piața Victoriei ?!…
Oricum, este trist, este deprimant, mai ales după publicarea acestei cărți, să ne dăm seama că prin generalul Ion Costaș bunul Dumnezeu ne-a mai oferit o dată șansa așteptată și noi nu am fost vrednici să ne folosim și să ne bucurăm de ea…
…Cu ani în urmă, oarecum pe urmele unui text celebru semnat de Mircea Eliade, spuneam că ar trebui scrisă o Istorie a Nenorocului nostru. Avem cu ce s-o scriem! Material cu ghiotura, la tot pasul în istoria noastră. O pagină din această istorie o reprezintă și nenorocul nostru de a lăsa nefolosită, neexploatată, nepusă în valoare persoana generalului Ion Costaș! Antecedentele care îl fac să ne ducă cu gândul la traiectul urmat de Mannerheim, celebrul general finlandez, reprezintă un mare noroc, norocul nostru ca în Moldova să se nască și astfel de oameni! Dimensiunile acestui noroc sunt depășite numai de dimensiunile neputinței noastre de a ne pune îl slujba și sub comanda unor astfel de români! Dumnezeu îți dă, dar la Cotroceni tu decizi cine să te pună la treabă! Cine să pună Țara la cale, pe calea cea bună!
Ion Coja
Post scriptum
Zilele trecute am primit pe e mail de la un inimos corespondent o informație extrem de interesantă. Anume că în Israel nu poți accede la funcții politice de mare răspundere și demnitate decât dacă ești sau ai fost un militar cu grad înalt. În felul acesta armata ajunge să joace un rol decisiv în viața politică a statului Israel, statul cu cele mai teribile probleme de supraviețuire. Cu astfel de probleme, de supraviețuire, se confruntă în ultima vreme și România. Numai că la noi, șmecherii care tâlhăresc Țara au avut grijă să legifereze ruptura totală între armată și cei care decid soarta Țării. Am avut ani de zile un președinte care nu a făcut o zi de armată!… Avem așadar o legislație care interzice militarilor să facă politică, să aibă de spus un cuvînt decisiv în problemele Țării. Nu este cumva aberant?…
Cine intră în politică o face cu pretenția că îl doare de necazurile Țării, ale Neamului și că este capabil să se dedice până la sacrificiu salvării Cetății! …Cam acesta ar fi subînțelesul oricărei activități politice. Or, armata, serviciul militar ca profesie, este o veritabilă sită care cerne și, în mare, selectează valorile umane și din acest punct de vedere, al sincerității atașamentului la valorile și speranțele Neamului. Adică armata produce caractere umane mai mult decât alte profesii, iar caracterele sunt exact ce lipsește mai mult în viața politică de pretutindeni, nu numai de la noi! Dar cu osebire la noi mă interesează să constat cât de decăzută este așa zisa clasă politică! Am auzit o mulțime de derbedei, cu funcții politice importante, filosofând cu abjecție: politica și moralitatea sunt incompatibile!… Nu s-a născut încă militarul care să parafrazeze: armata și moralitatea sunt incompatibile!!! Dimpotrivă, armata a fost și trebuie să fie mai departe spațiul în care se cultivă programatic marile virtuți: onoarea, demnitatea, credința, abnegația, puterea de sacrificiu, dăruirea de sine.
Numai pentru faptul că militarii sunt supuși ciclic unui control medical sever, îndeosebi psihiatric, de care se feresc o mulțime de lideri politici, și tot ar trebui să ne uităm la militari ca la ultima speranță de a primeni și de a normaliza clasa noastră politică.
Cu alte cuvinte, cred că este timpul să revenim asupra legislației care limitează accesul militarilor la viața politică. Dimpotrivă, trebuie prin lege să încurajăm implicarea militarilor în rezolvarea problemelor politice! O dezbatere pe această temă se impune, precedată de o documentare serioasă asupra situației din alte țări. Inclusiv din țara noastră. Am în vedere perioada interbelică și întreaga noastră istorie! Dacă actuala legislație ar fi funcționat și în veacurile trecute, cele mai importante capitole ar lipsi din istoria neamului românesc…
Din păcate, situația este extrem de gravă și în Armata română, așa cum este a întregii țări. Intrarea noastră în NATO i-a determinat pe inconștienții care au decis-o să-și închipuie că nu mai avem nevoie de armată, de o armată națională, ci doar de câteva mii de mercenari, care, plătiți bine, ar putea să lupte nu numai pentru interesele altora – cum o fac în momentul de față, ci și pentru interesele românești. Încă se mai poate repara această confuzie de planuri, dacă nu cumva a fost vorba de un act de trădare a celor mai firești interese naționale! Caz în care pasul reparator nu mai poate fi făcut de actuala clasă politică, ci de una în care prezența gradelor militare militărește dobândite să fie remarcabilă și decisivă la nevoie.
Astfel că, în mod firesc, aceste rânduri dedicate generalului Ion Costaș, scrise cu speranța că Moldova nu se va lăsa singură văduvită în continuare de serviciile pe care numai unul ca Ion Costaș le poate aduce, se transformă într-o pledoarie pentru reconsiderarea rolului Armatei în viața Neamului, în viitorul românesc!
Sublocotenentul de infanterie Ion Coja nu a strălucit ca soldat, a fost chiar indisciplinat și recalcitrant. Inclusiv la convocările militare periodice, drept care nu a fost niciodată avansat în grad. Va ieși de pe scena acestei lumi cu gradul ofițeresc cel mai de jos. Dar în ciuda acestor aparențe, contactul meu cu haina militară mi-a insuflat un mare respect pentru cei care o poartă. Ca om politic ce am încercat să fiu, sper într-o Românie mai bună, mai puternică, mai prielnică creșterii Neamului românesc. Am încercat să fac câte ceva în această privință, cu rezultate neînsemnate însă. Mai trag nădejde că textele mele sunt cuiva de folos sau vor fi! Inclusiv cel de față. Pe care îl închei, cu o adresare directă la domnul general Costaș, la camarazii săi de arme de pe ambele maluri ale Prutului: cât ne mai lăsați să așteptăm până când vom auzi răsunând ordinul Comanda la mine!
Cu alte cuvinte, cât mai lăsați comanda Țării în mâna unor neisprăviți, a unor trădători de neam și țară?!
