sau Unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan?
Sunt aproape douăzeci de ani de când fac, zi de zi, eforturi disperate să nu cedez anti-semitismului și să caut, iar când nu găsesc, să inventez dovezi că nu toți evreii sunt ca Silviu Brucan sau ca Jean Ancel ori ca Andrei Oișteanu, ca Radu Ioanid sau Andrei Cornea ori Aurel Vainer! Dar unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan sau ca Jean Ancel ori ca Andrei Oișteanu, ca Radu Ioanid sau ca Andrei Cornea ori Aurel Vainer?!…
Ce simplă este viața pentru românul antisemit!… Nu e zi lăsată de la bunul Dumnezeu să nu i se ofere pe tavă încă o dovadă sau chiar mai multe în aceeași zi despre răul făcut nouă, românilor, ba de un evreu nenorocit, ba de altul, uneori în bandă asociați, caz în care își trag alături și câțiva parteneri români dintre cei mai neaoși…
Circulă pe Internet un filmuleț cu un evreu, Shimon Peretz, fost prim ministru în Israel, mare sculă așadar, care declara la o întâlnire de mafioți că ei, mafioții evrei, au cumpărat Manhattanul, Polonia, Ungaria și România… Nu trec multe zile și primesc un vast material intitulat Doi ani de când Israel a cumpărat România cu date concrete, cu numele evreilor descurcăreți care au preluat rolul statului român prin așa zisa dezetatizare sau privatizare. O bună, cea mai bună parte din ce a fost proprietatea statului român și a „întregului popor muncitor” este acum proprietatea unor evrei… După câteva zile găsesc acel material într-un ziar, publicat pe două pagini… Într-un singur ziar. Restul presei din România tace cu nemernicie pe acest subiect tabu!
Mai trec câteva zile și mă întâlnesc cu un procuror, și-l întreb dacă este ceva adevărat în aceste materiale semnate de „Adevăratul Serviciu de Informații” (sau cam așa ceva) și procurorul confirmă: la majoritatea tunurilor ilicite care s-au dat în România capitalistă profitorii au fost „investitori” evrei…
Și exemplele pot continua, exemple de fapte și împrejurări în care îngăduința și cumsecădenia noastră românească este pusă la grea încercare. Constat în jurul meu, la tot mai mulți tineri îndeosebi, că se generalizează sentimentul că nici nu te poți aștepta la altceva de la evrei…
Mă simțeam tare, bine înarmat sufletește, ca să nu cad în acest păcat. Totdeauna m-am simțit capabil să gândesc nuanțat, fără generalizări comode și pripite, pe fiecare ins asupra căruia mă pronunț să-l judec cu prudență și numai pentru faptele sale, judicios probate. Deunăzi însă, pentru prima oară m-am simțit vulnerabil! Am simțit că nu mai pot la infinit să susțin public că nu toți evreii sunt ca Silviu Brucan. Repet, unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan? Și de unde să știm noi că acești evrei mai există de vreme ce nici unul dintre ei nu iese în față și nu se dezice de Silviu Brucan & compania de anti-români?!
Ce s-a întâmplat? Mai întâi s-a întâmplat că la emisiunea Se întâmplă acum a domnului Tudor Barbu de la OTV, invitatul său profesorul Mircea Coșea, fost ministru al privatizării, a făcut o dezvăluire teribilă, cumplită: legea 15, emisă de guvernul Petre Roman, lege care a decis cum să se desfășoare privatizarea economiei românești și a avuției statului român, nu a fost lucrată de nimeni din guvern, nu a fost elaborată de experții noștri, din guvern sau din Parlament, ci a fost adusă și depusă pe biroul lui Petre Roman de către Silviu Brucan! Informația a fost reluată și comentată a doua zi împreună cu domnul Constantin Cojocaru. Așadar, nu este o vorbă oarecare, ci o dezvăluire care pur și simplu îți taie răsuflarea. Cine a conceput legea 15? Cine a impus-o, cu ajutorul lui Silviu Brucan și Petre Roman modul în care să se profucă privatizarea în România? Cui trebuia să-i folosească această lege? Cine și ce interese sunt în spatele acestei trădări?
Nu pot să nu-mi aduc aminte de comédia jucată pe 22 decembrie 1989 de cei doi, Silviu Brucan și Petre Roman, când primul se făcea că-l ia la rost pe tinerelul în pluover roșu, cu vorbele „Dar tu cine mai ești?” Adică cominternistul și trădătorul de Țară Silviu Brucan se purta ca și când nu ar fi avut cunoștință de trădătorul Valter Roman că este tatăl fiului său, Petre Roman, la fel de cominternist și de trădător… L-am criticat deseori pe Petre Roman, l-am acuzat de multe, considerându-l principalul vinovat pentru o bună parte din neajunsurile și eșecurile noastre, dar tot timpul am „sperat” că explicația ar sta în lipsa de experiență, în incompetența și precaritatea sa morală. Nu am acceptat argumentele celor care susțin că Petre Roman cu premeditare și cunoașterea exactă a efectelor a dus o politică prin care s-a declanșat și în parte s-a înfăptuit distrugerea economiei românești. Acum însă îmi dau seama și la rândul meu susțin cu tărie că nu există altă explicație pentru felul cum a guvernat Petre Roman decât intenția sa de a distruge economia Românie, de a lovi cât mai devastator în valorile societății românești. Iar această intenție a slujit-o în cadrul unui program care, cel puțin parțial, a fost imaginat de alții, în altă parte, nu în clădirea guvernului României…
Cumva în Israel?… Ipoteză năucitoare, pe care mi-o sugerează, firește, alocuțiunea lui Shimon Peretz, după regula cui prodest?, coroborată cu apartenența celor doi nemernici, Silviu Brucan și Petre Roman, la comunitatea etnică evreiască. Și întreb public: comunitatea evreiască, din România și de pretutindeni, se simte solidară cu cei doi, cu opera lor malefică? Se simte solidară cu evreii care „au cumpărat România”?
Informația că privatizarea în România, care ne-a adus atâtea nenorociri, s-a făcut după un proiect de lege conceput fără implicarea autorităților românești, proiect de lege adus de evreul cominternist Silviu Brucan foarte probabil din străinătate, nu poți să n-o raportezi la declarația lui Shimon Peretz și la alte dovezi cu privire la evreii care „au cumpărat România”. Legătura este perfect logică, se impune de la sine… Și poartă un nume: conspirație împotriva României, a intereselor românești vitale!
A doua întâmplare este legată de Maximilian Katz, beneficiarul unei așa zise fundații sau asociații preocupată de „monitorizarea antisemitismului din România”. Nu mai întreb pe ce bani ai statului român funcționează escrocheria!… Acest nefericit, pe care Dumnezeu l-a însemnat cu toate dovezile degenerării umane, a găsit de cuviință zilele trecute să reclame direcției festivalului de film de la Berlin prezentarea în cadrul festivalului a unui film românesc inspirat din lupta partizanilor din munți, a partizanilor anti-comuniști. Cică partizanii din munți ar fi fost antisemiți!… Pentru orice om normal și mai ales pentru orice cetățean român lupta dusă de acești partizani constituie un capitol glorios de istorie, fără pereche în istoria rezistenței anti-comuniste din Europa. Afirmația lui Katz că acești partizani au fost anti-semiți pentru că erau toți legionari, este inexactă. Iar și mai inexactă este afirmația că legionarii au fost antisemiți! I-am cerut dnei Lia Benjamin, mare historiografă anti-legionară, dovezile acestui antisemitism legionar și mi-a răspuns după ani de scociorît literatura și arhiva legionară cu un text de o pagină și un pic… Mai multe dovezi nu a găsit!
Așadar, pe lângă legionari au mai luptat în munți și țărăniștii, ca Aurel Șeitan, de exemplu, rudă cu subsemnatul. Iar mulți dintre partizani nu au fost membrii niciunui partid. Au fost români și punctum! Ceea ce era suficient ca să determine crezul și comportamentul lor eroic! Astfel că protestul adresat organizatorilor de la Berlin, protest semnat nu numai de Katz, ci și de reprezentantul evreilor victime ale Holocaustului, nu poate fi interpretat altfel decât ca un gest anti-românesc nerușinat, un act de adversitate fățișă față de valorile fundamentale ale poporului român. Pentru asemenea atitudine în alte state, bunăoară în Israel, se practică, cu bună îndreptățire, expulzarea neobrăzaților!
Tot un Katz – nu știu dacă același, în 1993 a făcut o golănie și mai mare. În urma unei propuneri care a fost corect cântărită de juriul de acordare a premiului Nobel pentru Pace, a intrat în faza finală a selecției și propunerea ca prestigiosul premiu să fie acordat foștilor deținuți politici din România, pe motivul că în ciuda suferințelor nedrepte îndurate înainte de 1989, aceștia nu au cerut răzbunare, pedepsirea foștilor călăi etc., ci au acționat după 1990 ca un factor de stabilitate socială, de reconciliere națională etc. Ei, bine, încercând a se face un oarecare loby în Statele Unite în sprijinul candidaturii românești, ne-am trezit cu reacția energică și bine susținută logistic a unui Katz, care pretindea că protestează în numele „tuturor evreilor”, revoltați la ideea că prin acest premiu ar putea fi onorați și legionarii, care, cum se știe, au dat cel mai mare număr de deținuți politici. Nu știu dacă acest loby evreiesc anti-românesc a determinat juriul să prefere altă candidatură decât cea românească, dar faptul în sine te pune în fața aceleiași întrebări: unde sunt evreii care nu sunt ca Katz? Unde sunt evreii capabili să se dezică de Petre Roman, de Silviu Brucan, de mafioții pe care îi felicita primul ministru israelian că au reușit „să cumpere România”?… Mai există asemenea evrei? Iar dacă există, de ce nu li se aude vocea?…
Eu cam știu de ce nu li se aude vocea și le acord acestor compatrioți circumstanțele atenuante cuvenite. Odată cu sincera mea compasiune… Dar sunt tot mai mulți românii care, revoltați de comportamentul „iudaic” al unui Silviu Brucan sau Radu Ioanid, simplifică lucrurile și trag concluzia valabilă pentru un număr tot mai mare de situații: nu antisemitismul românilor produce suferințe printre evrei, ci antiromânismul evreiesc, activ și judicios organizat, produce din ce în ce mai mari prejudicii și suferințe românilor…
Faptul că acest anti-românism nu este caracteristic decât pentru „unii evrei” începe să conteze tot mai puțin în comparație cu efectele catastrofale și tot mai vizibile ale ingerinței „evreilor” în viața noastră. Pasivitatea „celorlalți evrei”, a evreilor evrei, a evreilor oameni, neputința sau teama lor de a lua atitudine publică în această chestiune, nu va întârzia să-i determine pe români să conchidă că avem de-a face cu o complicitate evreiască generalizată. Complicitate la care aderă, din nefericire, aproape întreaga noastră clasă politică, al cărei anti-românism vizibil și tenace are un singur efect pozitiv: mai reduce din vinovăția „evreilor”, împărțind cu aceștia răspunderea pentru starea de dezastru național în care am ajuns…
Ion Coja
Post scriptum: Un coleg din Vatra Românească, după ce a citit textul de mai sus, mi-a pus următoarea întrebare: Nu cumva din aceeași sursă cu legea 15/91 provine și textul ordonanței de urgență nr. 31 din 2002, prin care se interzice orice punere la îndoială a crimelor de care a fost acuzat regimul mareșalului Ion Antonescu?! Drept care întreb și eu public: care sunt experții români care au lucrat la amintita ordonanță? Dacă dumnealor cred că au făcut un lucru bun prin acea ordonanță, să aibă bărbăția de a-și declina identitatea. Măcar pentru a ști că textul nu a fost și acesta importat din Israel… Avem nevoie măcar de această certitudine în acțiunea noastră de descurajare a antisemitismului din România.