2. INSUL
2.1. (1) Omul este fiinţa conştientă că viaţa sa şi a oricărui alt om este un eveniment unic, irepetabil în veşnicia universului.
(2) În România, viaţa şi calitatea de om a fiecărui ins sunt bunurile cele mai de preţ, iar apărarea lor este un drept al individului şi o datorie a societăţii româneşti.
2.2. (1) Din raţiuni inaccesibile înţelegerii noastre, oamenii se nasc inegali în ceea ce priveşte puterea minţii, a sufletului şi a trupului lor.
(2) Potenţialul fizic, intelectual şi spiritual înnăscut diferă de la o persoană la alta şi, în mod natural, instituie între membrii societăţii omeneşti o inegalitate virtuală imposibil de evitat.
(3) Este nedreaptă şi nefirească încercarea de a egaliza drepturile şi mai ales îndatoririle unor persoane care se dovedeşte a nu se fi născut egal înzestrate pentru viaţă.
2.3. (1) Oamenii se nasc însă egali şi rămân toată viaţa egali în dreptul de a-şi afirma integral personalitatea, propria valoare, propria existenţă.
(2) Societatea omenească este prima interesată ca fiecare membru al comunităţii umane să-şi realizeze integral potenţialul său de afirmare.
2.4. (1) Afirmarea integrală a personalităţii fiecărui ins, a întregului său potenţial fizic şi intelectual, are drept consecinţă inevitabillă instituirea inegalităţii în societatea umană.
(2) În societatea românească, inegalitatea este naturală şi acceptată, justă, în măsura în care ea se întemeiază pe afirmarea integrală a potenţialului de muncă şi de creaţie al fiecărui individ.
(3) Este nedreaptă şi profund dăunătoare societăţii inegalitatea întemeiată pe impostură, pe supralicitarea unor valori sau pe închiderea şi obstrucţionarea accesului liber şi nepărtinitor la formele publice de afirmare şi recunoaştere a personalităţii, a valorii personale.
2.5. (1) În măsura în care această inegală răspândire a calităţilor şi defectelor înnăscute este inevitabilă, constituind principala regulă după care funcţionează întreaga omenire, acceptarea acestei fatalităţi devine cea mai importantă calitate morală: capacitatea de a te bucura când altul se dovedeşte a fi mai bun, mai priceput, mai talentat, şi de a te simţi solidar cu cei pe care Dumnezeu i-a înzestrat la naştere mai puţin.
2.5. (2) Cele mai frumoase şanse de prosperitate şi propăşire a societăţii româneşti se întemeiază pe acei români care au capacitatea de a primi cu bucurie şi seninătate să aibă de-a face cu concetăţeni superior dotaţi de la Dumnezeu.
2.5. (3) În schimb, aroganţa sfidătoare şi trufia celui care se ştie sau se consideră mai bine înzestrat decât alţii pentru succese şi performanţe în planul existenţei sociale şi personale, exprimă şi denotă neputinţa de a te smeri şi de a-i fi recunoscător lui Dumnezeu pentru norocul de a te fi născut om, pentru norocul de a fi fost înzestrat de Dumnezeu cu anumite calităţi deosebite, însuşiri a căror menire eşti incapabil s-o pricepi, să ţi-o asumi şi să i te supui: menirea de a dispune astfel de un potenţial sporit de făptuire în folosul semenilor tăi.
2.6 .(1) Din aceleaşi motive, invidia, neputinţa de a te bucura de reuşita şi succesele altuia, este un defect extrem de primejdios pentru individ şi pentru societate, cu efectele cele mai pustietoare pentru viaţa şi conştiinţa fiinţei umane .
(2) Invidia se naşte din incapacitatea individului de a înţelege că, în condiţiile în care ne naştem inegal înzestraţi pentru viaţă, pentru bucuriile şi încercările acesteia, întotdeauna se va găsi unul sau mai mulţi semeni de-ai noştri care să ne întreacă prin calităţile lor şi prin isprăvile săvârşite.
(3) A nu te împăca cu acest gând constituie un act nefiresc, contrar învăţăturii creştine şi intereselor proprii, devenind totodată şi cauza unor grave dereglări sociale.
(4) Această neînţelegere a rostului fiinţei umane, această rătăcire de la esenţa umanităţii, a culminat în istoria recentă prin teoria luptei de clasă şi propaganda urii de clasă, pe care societatea românească le respinge şi le condamnă atât moral, cât şi penal, în numele solidarităţii de neam şi al credinţei în virtuţile omului creştin, modelator al istoriei după chipul şi asemănarea sa.
2.7. (1) Meritul public răsplăteşte cu atât mai mult pe cel capabil a se strădui pentru a-i ajuta şi sprijini pe alţii să-şi afirme potenţialul de muncă şi de creaţie.
(2) Îndeosebi atunci când este vorba despre persoane care practică aceeaşi profesie, meritul ajutorului şi sprijinului colegial dat celui ce se vădeşte a fi superior înzestrat se cuvine a fi recunoscut şi răsplătit ca unul din factorii determinanţi ai unei vieţi publice sănătoase.
(3) A te naşte cu un potenţial mai mare de efort creator este o chestiune de noroc, iar nu un merit.
(4) Omul de valoare este conştient că acest noroc nu atrage asupra sa decât răspunderea de a-şi împlini menirea, de a nu irosi şansa ce i se oferă.
(5) Omul de valoare este conştient că reprezintă un dar, o răsplată şi o promisiune ce se face astfel societăţii şi familiei în care s-a născut.
2.8. (1) Fiecare cetăţean se dăruie şi este util societăţii în măsura în care reuşeşte să-şi afirme întreg potenţialul său de muncă şi creaţie.
(2) La rândul ei, societatea este interesată şi preocupată în cel mai înalt grad ca fiecare cetăţean să dea expresie integrală capacităţii sale de efort şi de creaţie, oricât de modestă ar fi aceasta.
(3) Meritul public se atribuie direct proporţional cu măsura în care individul reuşeşte să-şi afirme întreg potenţialul de efort şi de creaţie cu care l-a înzestrat naşterea şi instrucţia primită.
2.9. (1) Afirmarea integrală a propriei personalităţi constituie un act firesc, de demnitate umană şi de justiţie socială.
(2) Faptele prin care o persoană este împiedicată, cu bună ştiinţă, să-şi afirme personalitatea constituie manifestări jalnice ale egoismului, vanităţii, invidiei şi imposturii, şi fac obiectul sancţiunii penale.
(3) Pentru a preveni efectele devastatoare ale invidiei şi ale imposturii, educaţia, în toate formele ei, va urmări să ne obişnuiască pe fiecare cu gândul, cu ideea că întotdeauna există ori se poate ivi cineva “mai bun” decât noi înşine.
(4) Educaţia va urmări să ne înveţe bucuria de a-l descoperi, în preajma noastră, pe cel “mai bun, mai capabil, mai talentat, mai competent” decât noi înşine.
(5) Fără această bucurie, fără această satisfacţie, nu se poate realiza solidaritatea şi concordia socială, inter-umană.
2.10. (1) În România, ierarhia socială se întemeiază pe meritul personal.
(2) Meritul personal nu constă în potenţialul de efort şi creaţie de care dispune cineva, ci rezultă din măsura în care acest potenţial s-a împlinit prin fapte de interes social, general.
(3) Meritul personal se află la baza prestigiului social.
(4) Meritul personal rezultă din totalitatea faptelor prin care un ins îşi pune în valoare potenţialul de afirmare.
(5) Meritul public al individului caracterizează capacitatea societăţii de a aplica principul “după faptă, şi răsplată”.
(6) În ideal, meritul personal coincide cu meritul public.
2.11. (1) Societatea românească se îngrijeşte să aducă astfel de corective la condiţiile de viaţă ale persoanelor mai sărac înzestrate de Dumnezeu încât toţi cetăţenii României să guste bucuria de a trăi, de a fi om.
(2) Bucuria de a trăi, ca om, în România, este temeiul solidarităţii noastre sociale şi naţionale.
(3) Cu cât vor fi mai bune condiţiile de afirmare integrală a concetăţenilor noştri înzestraţi cu un mare potenţial de efort creator, cu atât vor fi mai mari posibilităţile societăţii de a atenua efectele neplăcute ale inegalităţii, inegalitate a cărei fatalitate pune în situaţie de inferioritate, fără nici o vină, persoanele mai puţin înzestrate pentru creaţie materială şi spirituală, cu precădere persoanele handicapate.
2.12. (1) Oamenii se nasc egali în ce priveşte capacitatea şi datoria de a se edifica şi desăvârşi din punct de vedere etic, moral.
(2) Societatea românească se sprijină cel mai mult în cei ce au vocaţia perfecţiunii şi a desăvârşirii de sine.
(3) Societatea românească pune mare preţ pe calităţile înnăscute, ajutându-le să se împlinească şi să rodească, dar cel mai mare preţ îl pune pe acele calităţi ce stă în puterea insului să le dobândească prin voinţă, stăpânire de sine şi nobilă aspiraţie: cinste, sinceritate, onoare, abnegaţie, hărnicie, tenacitate, respectul cuvîntului dat, devotament, credinţă, camaraderie şi cumsecădenie, dragoste şi milă creştinească.
(4) Societatea românească consideră că încurajarea şi stimularea acestor însuşiri constituie calea cea mai bună pentru a se atenua din efectele inegalităţii la care oamenii sunt sortiţi prin naştere, constituie şansa fiecăruia dintre noi ca prin felul în care ne vom organiza viaţa să ne corectăm destinul, să-l stăpânim.
2.13. (1) O altă sursă inevitabilă a inegalităţii o constituie familia în care ne naştem, fiecare beneficiind, inclusiv prin moştenire, de averea şi prestigiul părinţilor, al fraţilor, al altor rude.
(2) Această sursă a inegalităţii nu poate fi nici anulată şi nici descurajată, întrucât familia, alături de stat, este cea mai importantă instituţie.
(3) Societatea veghează însă ca mărimea transferului material prin moştenire să nu scadă din ardoarea individului de a-şi afirma integral propria personalitate şi de a progresa prin efort propriu în ierarhia socială.
(4) Societatea românească ţine seama de familia în care s-a născut cineva numai dacă este în avantajul şi beneficiul persoanei în cauză să se aibă în vedere acest lucru şi numai cu asentimentul persoanei respective, precum şi dacă în felul acesta nu este lezat interesul altor persoane.
(5) Acceptarea acestui beneficiu impune datoria morală a unui comportament civic demn de familia în care te-ai născut.
2.14. (1) În România nu există clase sociale, ci categorii profesionale.
(2) Apartenenţa individului la o categorie profesională nu este condiţionată, determinată sau favorizată de categoria profesională în care se înscriu părinţii.
(3) Totuşi, societatea românească îi încurajează pe tinerii care continuă profesia părinţilor, atunci când aceştia din urmă au dovedit corectitudine şi înalt profesionalism în exercitarea profesiei.
(4) Apartenenţa părinţilor sau a altor rude la o anumită categorie profesională sau grup social nu poate fi o piedică în calea celui care doreşte să facă parte din altă categorie socio-profesională.
(5) Înlăuntrul fiecărei categorii profesionale stabilirea unei ierarhii este determinată de criterii profesionale generale şi specifice, precum şi de preferinţele opiniei publice atunci când există un interes public aparte pentru acea profesie.
2.15. (1) Legile ţării nu propun nici un fel de ierarhie a profesiilor.
(2) Singură simpatia publicului poate impune, subiectiv, excelenţa unor profesii.
(3) Nimic nu îndreptăţeşte însă încercarea de a stabili şi de a impune o ierarhie la partea de jos a unui clasament.
(4) Societatea românească are nevoie de toate profesiile, iar în interiorul fiecărei profesii este nevoie de oameni capabili şi conştiincioşi, devotaţi profesiei lor şi binelui public.
(5) Nu există profesii degradante, ruşinoase pentru fiinţa umană.
(6) Sunt interzise prin lege acele practici sau îndeletniciri care aduc atingere demnităţii umane.
(7) Asemenea îndeletniciri nu sunt recunoscute ca profesii şi îi situează pe practicanţi în afara legii, în afara societăţii.
2.16. (1) Participarea individului la buna funcţionare a mecanismului social se bazează pe dreptul fiecărui ins la adevărata sa imagine şi identitate în relaţiile publice.
(2) La vârsta de 14 ani, fiecare cetăţean intră în posesia buletinului de identitate, iar la 18 ani devine titularul unui dosar personal de identitate.
(3) În dosarul personal de identitate sunt depuse acele piese care pot să descrie şi să cuprindă, în datele sale esenţiale, biografia titularului şi personalitatea sa morală, îndeosebi calităţile şi meritele cu care, de-a lungul anilor, şi-a onorat condiţia de om şi de cetăţean.
(4) Titularul dosarului personal de identitate este înştiinţat pentru fiecare nouă piesă depusă la dosar şi are dreptul de a contesta corectitudinea şi exactitatea informaţiilor oferite de piesa respectivă.
(5) Nu se admit la dosarul personal de identitate piese anonime.
(6) În condiţii prevăzute de lege, se organizează instituţii sau servicii specializate în obţinerea şi verificarea informaţiilor care urmează să figureze în dosarul personal de identitate.
(7) Nimeni nu are acces la dosarul personal de identitate al altui cetăţean fără voia acestuia.
2.17. (1) Societatea are dreptul să cunoască adevărata imagine şi identitate a cetăţenilor.
(2) Acest drept este cu atât mai întemeiat în privinţa cetăţenilor care solicită de la societate răspunderi publice deosebite.
(3) În anumite situaţii, precizate de lege, pentru a candida la ocuparea unor funcţii publice, administrative etc., sau pentru a fi angajat în anumite instituţii sau servicii, cetăţeanului propus sau solicitant i se poate pune condiţia de a-şi face cunoscut integral sau pe o perioadă de timp, dosarul personal de identitate.
(4) Preşedintele Ţării, consilierii naţionali, senatorii, deputaţii, judecătorii, ierarhii Bisericii, ai celorlalte culte religioase, academicienii, rectorii, şefii de partid, miniştrii, prefecţii, primarii, procurorii şi ofiţerii nu pot candida la aceste funcţii şi demnităţi decât după ce lasă liber accesul publicului la conţinutul dosarului personal de identitate.
(5) Ambasadorii pun dosarul de identitate la dispoziţia Parlamenului.
(6) Poate constitui motiv de divorţ refuzul unuia din soţi de a-şi pune dosarul personal de identitate la dispoziţia celuilalt soţ.
(7) Dosarul personal de identitate devine în mod necondiţionat public la un an de zile după decesul titularului.
2.18. (1) Dosarul personal de identitate stabileşte cu prioritate în ce măsură titularul este un om de cuvînt, corect în relaţiile sociale, devotat respectului pentru adevăr şi dreptate, loial Patriei.
(2) Cazierul penal este inclus în dosarul personal de identitate.
(3) Dosarul personal de identitate cuprinde şi datele privitoare la pregătirea şi capacitatea profesională a titularului, resursele venitului şi ale averii.
(4) Dosarul personal de identitate cuprinde şi două liste cu numele celor ce pot da referinţe în cunoştinţă de persoana titularului: o listă este propusă de titular, alta este propusă de cei care au întocmit dosarul.
(5) Titularul poate oferi el însuşi piese pentru dosarul său de identitate, serviciile de specialitate urmând a verifica şi certifica autenticitatea documentelor respective.
(6) Menirea dosarului personal de identitate este să promoveze sentimentul responsabilităţii şi convingerea că fiecare cetăţean român primeşte răsplata cuvenită pentru faptele sale.
(7) Dosarul personal de identitate conţine şi argumentarea numărului de voturi la care titularul are dreptul în cazul unor alegeri pe bază de vot corporatist.
2.20. (1) Dreptul la viaţă şi la integritatea persoanei este protejat de lege şi de societate cu grija cea mai mare pentru caracterul ireversibil al morţii şi, deseori, al vătămării fizice.
(2) Respectul pentru viaţa şi integritatea persoanei constituie o îndatorire fundamentală atât pentru fiecare individ în raport cu sine şi cu ceilalţi concetăţeni, cât şi pentru societate, care organizează în condiţii de funcţionare optimă serviciile de protecţie, îngrijire şi recuperare a integrităţii fizice şi psihice.
(3) Tortura este interzisă.
(4) Orice experiment asupra unei fiinţe umane va avea un caracter public şi se va face cu acordul instituţiei academice de specialitate şi al persoanei supuse experimentului.
(5) Sunt interzise experimentele care pot cauza moartea persoanei supuse experimentului.
(6) Sinuciderea este un act degradant, pe care societatea românească îl respinge indiferent de împrejurarea care îl determină.
(7) Este interzisă apologia sinuciderii, prezentarea acesteia ca răspuns posibil la solicitările vieţii, demn de fiinţa umană.
(8) Omorul premeditat este crima cea mai gravă.
2.21. (1) Moartea poate fi pricinuită fără consecinţe penale sau morale atunci când făptuitorul:
a. este nevoit să facă faţă unei agresiuni, aflându-se în legitimă apărare;
b. încearcă să aresteze sau să imobilizeze o persoană suspectă, surprinsă în flagrant delict penal sau aflată în urmărirea organelor de ordine;
c. încearcă zădărnicirea unei evadări sau prinderea celor evadaţi.
(2) În asemenea cazuri, dacă situaţia de fapt o permite, funcţionează datoria de a avertiza asupra intenţiei de a folosi mijloace sau procedee aducătoare de moarte, oferind astfel persoanei vizate posibilitatea de a înceta acţiunea agresivă sau de a se preda.
(3) Avertizarea este în mod necondiţionat obligatorie atunci când există semne şi informaţii că se va produce un atac în grup neînarmat asupra unor spaţii şi incinte de interes public deosebit, pentru care legea prevede a fi păzite şi apărate de armată.
2.22. (1) Cetăţenii României sunt oameni liberi.
(2) Libertatea cetăţenilor şi exercitarea drepturilor acestora poate fi limitată dacă în felul acesta putem feri societatea românească şi pe ceilalţi cetăţeni de ravagiile bunului plac şi ale iresponsabilităţii.
(3) Legea poate priva de libertate persoanele care săvârşesc fapte cu caracter penal sau care, din pricina unor afecţiuni psihice, nu au discernămîntul firesc al propriului comportament, constituind un pericol potenţial pentru cei din jur.
(4) În România cetăţenii sunt liberi să facă tot ceea ce nu le este interzis prin lege, cu condiţia ca în felul acesta să nu fie atinse interesele altor cetăţeni sau ale societăţii, precum şi normele şi spiritul moralităţii publice şi al demnităţii umane.
(5) Societatea românească se preocupă de educarea discernămîntului civic, fără de care omul nu poate trăi sentimentul tonifiant al libertăţii.
(6) Cetăţenii români sunt liberi să-şi pună în valoare capacitatea lor de efort şi dăruire pentru binele public.
2.23. (1) Fiecare cetăţean are dreptul la o viaţă intimă, personală şi de familie, ferită de indiscreţia şi de intruziunea altor persoane sau a autorităţilor.
(2) Domiciliul şi viaţa de familie sunt cadrul obişnuit în care omul îşi satisface nevoia de intimitate, nestingherit de nimeni fără voia sa.
(3) Secretul corespondenţei, al convorbirilor telefonice, al mesajelor transmise prin alte mijloace de comunicare individuale, precum şi secretul dosarului de identitate şi al arhivei personale sunt parte din viaţa intimă a cetăţeanului.
(4) Autorităţile pot interveni atunci când se abuzează de acest drept, transformându-l într-un paravan pentru o viaţă promiscuă sau pentru activităţi nepermise, îndreptate împotriva altor persoane ori a ordinii de stat.
2.24. (1) Gândirea şi conştiinţa cetăţeanului român este liberă să îmbrăţişeze orice idee, ideologie, credinţă sau religie, iar afirmarea acestei opţiuni de conştiinţă se face numai după voia persoanei în cauză: când, unde, cum şi către cine doreşte acesta.
(2) Libertatea opiniilor şi a gândirii este aceeaşi pentru toţi cetăţenii României.
(3) Afirmarea propriilor opinii şi concepţii presupune toleranţă şi respect pentru dreptul celorlalţi de a avea alte opinii şi concepţii, chiar total diferite şi opuse.
(4) Exprimarea în public a opiniilor este liberă, fiind îngrădită numai de respectul pentru demnitatea omului ca individ şi ca exponent al unei comunităţi umane.
(5) Este interzisă transmiterea şi propaganda de idei, atitudini şi concepţii efectuată prin mijloace care acţionează asupra subconştientului uman, fără voia şi ştiinţa individului expus astfel pericolului de a-şi pierde controlul asupra propriei conştiinţe.
2.25. (1) În România sunt acceptate toate religiile şi credinţele a căror finalitate este desăvârşirea fiinţei lăuntrice a omului şi ale căror practici şi precepte nu contravin Constituţiei.
(2) Apartenenţa la o religie sau alta nu poate fi sursa unor discriminări păgubitoare ori a unor privilegii.
(3) Educaţia religioasă se face în familie şi în incinta de cult.
(4) Se interzice prozelitismul religios şi propaganda pentru o anumită religie, precum şi propaganda ateistă.
(5) Copiii fără familie, aflaţi în grija unor instituţii ale statului sau a unor oganizaţii filantropice, de caritate, primesc conştiinţă ortodoxă şi românească.
(6) În şcoală se cultivă toleranţa religioasă, elevii învăţând să preţuiască şi să respecte fiecare religie.
(7) Practicarea unei religii nu poate avea altă consecinţă decât armonizarea socială şi solidarizarea umană cu practicanţii altor religii.
(8) Religia nu poate fi un criteriu de asociere în afara incintei de cult.
(9) Se interzic acele manifestări religioase sau ateiste care au ori ar putea avea ca rezultat tensionarea relaţiilor din societate.
(10) Subvenţiile din străinătate pentru sprijinirea vreunui cult sunt admise numai cu acordul guvernului şi ele nu pot depăşi 10% din valoarea mijloacelor materiale donate de credincioşii din ţară.
2.26. (1) Cetăţenii români sunt liberi să informeze şi să se informeze.
(2) Cetăţenii români sunt liberi să apeleze la mijloacele şi procedeele de comunicare prin care îşi pot face cunoscute în public ideile, concepţiile ori viziunea proprie asupra lumii, a omului, a societăţii, a stării publice şi economice naţionale etc.
(3) Cenzura de stat este interzisă în timp de pace.
(4) Fiecare persoană sau grup de persoane care administrează funcţionarea unui mijloc privat de comunicare are libertatea de a face selecţia informaţiilor difuzate, fiindu-le însă interzis ca această selecţie să se transforme în blocaj sau complot mediatic, menit să împiedice accesul publicului la anumite informaţii, sistematic ocultate.
(5) Orice cetăţean major are dreptul de a pune în funcţiune mijloace de comunicare, în condiţii prevăzute de lege.
(6) Respectul faţă de adevăr constituie principala îndatorire a celor ce pun în circulaţie publică informaţii.
(7) Prin lege şi prin regulamentul intern de funcţionare al mijlocului de comunicare în masă este stabilit cine poartă răspunderea pentru fiecare informaţie difuzată în public.
(8) Abaterea de la adevăr, în dauna prestigiului unei persoane ori a unei instituţii, constituie delict penal.
(9) Este interzisă prin lege defăimarea oricărui popor şi a oricărui stat.
(10) Sunt interzise îndemnul la violenţă şi la război de agresiune, incitarea la separatism şi la ură naţională, rasială, religioasă sau de clasă, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(11) Fiecare mijloc de comunicare îşi face publică sursa finanţării şi garantează capacitatea sa de a răspunde civil pentru delictele de presă, în eventualitatea producerii acestora.
2.27. (1) Dreptul la educaţie şi învăţătură este asigurat prin învăţămîntul general obligatoriu şi prin treptele superioare de învăţămînt, liceu, facultate etc, aflate la dispoziţia oricărui cetăţean capabil să îndeplinească exigenţele şi condiţiile stabilite prin lege.
(2) Şcoala are menirea să-i aducă pe tineri la un nivel de educaţie şi instrucţie şcolară, de cunoştinţe teoretice şi practice, care să le asigure la majorat posibilitatea de a se integra activ şi cu deplină responsabilitate în viaţa societăţii.
(3) Şcoala are datoria de a oferi elevilor etnic minoritari condiţiile necesare pentru a deprinde şi pentru a-şi perfecţiona capacitatea de a se exprima corect în limba oficială a Ţării.
(4) La cererea elevilor minoritari ori a părinţilor acestora, şcoala organizează ore de predare a limbii materne precum şi diverse activităţi menite să întreţină şi să fortifice conştiinţa etnică a elevilor minoritari, precum şi loialitatea lor faţă de poporul român, faţă de România.
(5) Şcoala românească asigură o instrucţie conformă cu cele mai sigure şi mai importante cuceriri ale ştiinţei şi culturii.
(6) Şcoala face educaţia cetăţenească a tineretului Ţării, în spiritul valorilor morale creştine, al loialităţii faţă de patrie, al dăruirii pentru propăşirea umanităţii şi a naţiunii române.
(7) În România învăţămîntul de stat este gratuit.
(8) Se pot înfiinţa, conform legii, instituţii particulare de învăţământ, de tip postliceal, universitar sau postuniversitar, cu precădere în specialităţile pentru care învăţămîntul de stat nu a organizat reţea de şcolarizare.
(9) În specialităţile pentru care se face pregătire şi în instituţiile de învăţământ de stat, ponderea locurilor puse la dispoziţia celor interesaţi nu poate depăşi în învăţămîntul particular numărul de locuri disponibile în învăţămîntul de stat.
2.28.(1) Fiecare cetăţean are dreptul de a participa la viaţa politică a ţării, a judeţului şi a localităţii în care domiciliază ori îşi desfăşoară activitatea profesională.
(2) La data când împlinesc 18 ani, cetăţenii români capătă dreptul de a vota, iar la 25 de ani dreptul de a fi aleşi în Parlament sau în organele administraţiei locale.
(3) Pentru funcţia de Preşedinte al României candidaţii trebuie să aibă vârsta de 33 de ani împliniţi până în ziua alegerilor.
2.29. (1) Cetăţenii României au dreptul de a se întruni, în mod spontan sau organizat, pentru a-şi manifesta poziţia şi atitudinea faţă de anumite evenimente, stări sau situaţii din ţară sau străinătate, considerate de larg interes public.
(2) Legea va stabili normele şi prevederile ce urmează a fi respectate de autorităţi şi de participanţi la întrunirile publice pentru a asigura desfăşurarea paşnică a acestora.
(3) Sunt interzise întrunirile care atentează la atributele constituţionale ale statului român.
(4) Este interzisă organizarea unei întruniri ostile altei întruniri, care se află în desfăşurare sau pe cale de a se organiza.
(5) Este interzisă participarea la întruniri publice a copiilor sub 14 ani neînsoţiţi de părinţi.
(6) Este interzisă participarea la întruniri publice a persoanelor care nu au asupra lor actele de identitate.
2.30. (1) Cetăţenii României sunt liberi să se asocieze în partide politice, sindicate, asociaţii profesionale, culturale, sportive etc.
(2) Criteriul de asociere nu poate fi etnic, religios sau social.
(3) Aceste asocieri duc o activitate exclusiv publică şi ţin la dispoziţia autorităţilor toate actele şi datele referitoare la structura organizatorică, identitatea membrilor şi natura activităţilor desfăşurate, precum şi provenienţa resurselor materiale şi financiare.
(4) Sunt interzise asocierile cu caracter secret precum şi cele cu un număr limitat de membri.
(5) Rostul asocierilor este să sporească solidaritatea şi coeziunea societăţii româneşti, să organizeze şi să administreze disponibilitatea cetăţenilor pentru activităţi de interes public, capabile să dea mai mult farmec vieţii, să diversifice şi să consolideze relaţiile iner-umane.
(6) Se consideră delict penal asocierea a două sau mai multe persoane în vederea manipulării conştiinţei publice prin punerea în circulaţie a unor informaţii selectate sau deformate în aşa fel încât să impună false valori ori să închidă accesul unor valori autentice la recunoaşterea publică.
2. 31. (1) Statul român şi societatea românească garantează şi ocrotesc proprietatea, ca pe o lege naturală a fiinţei umane.
(2) Legea sancţionează deteriorarea, distrugerea, pierderea sau înstrăinarea bunurilor care nu aparţin făptuitorului.
(3) Însuşirea în proprietate a unor bunuri prin mijloace ilegale şi incorecte este condamnată ca hoţie, indiferent de natura procedeului prin care s-a produs schimbarea sau instituirea ilegală a proprietăţii.
(4) Averea care se dovedeşte a fi dobândită prin mijloace ilicite se confiscă, cu o majorare de până la 100%, dedusă din averea licit dobândită a împricinatului, la care se adaugă pedeapsa privativă de libertate şi de anumite drepturi civile.
(5) Dacă împricinatul nu este solvabil, recuperarea se poate face din averea părinţilor şi a copiilor săi, sau din averea unor persoane despre care există indicii că au beneficiat de pe urma ilegalităţilor savârşite de împricinat, caz în care averea acestora este supusă şi ea procedurii de verificare a dobândirii licite.
(6) Averea a cărei provenienţă licită nu poate fi dovedită se confiscă.
(7) Persoanele cu o situaţie materială precară, cunoscută ca atare de autorităţi, dar neameliorată de acestea, care recurg la procedee ilegale pentru a dobândi bunuri materiale de strictă necesitate, pentru a supravieţui, beneficiază de circumstanţe atenuante şi de asistenţa autorităţilor pentru a găsi o soluţie demnă problemelor de existenţă cu care se confruntă, cu condiţia să nu fie recidivişti în această postură şi să nu fi beneficiat anterior de asistenţa mulţumitoare a autorităţilor.
(8) Persoanele care recurg la procedee ilegale pentru a-şi spori astfel o avere deja îndestulătoare vor fi judecate cu asprime mai mare, averea deţinută considerându-se circumstanţă agravantă atât în stabilirea pedepsei privative de libertate, cât şi în calcularea prejudiciului material şi a majorărilor ce urmează a fi recuperate.
(9) Pentru împrejurarea descrisă la alineatul precedent constituie o circumstanţă agravantă faptul de a aduce astfel prejudicii proprietăţii de stat şi domeniului public.
(10) Pentru prejudiciile aduse proprietăţii de stat şi domeniului public nu există prescripţie, această prevedere având şi efect retroactiv, în cauze care, ca dată a săvârşirii infracţiunii, precede data adoptării acestei constituţii.
2.32. (1) Societatea românească este permanent preocupată să asigure un loc de muncă tuturor persoanelor majore, apte de o activitate utilă societăţii.
(2) Răsplata muncii este garantată.
(3) La muncă egală, salariul este egal.
(4) Pentru o activitate zilnică de 8 ore se stabileşte mărimea salariului minim, care nu poate fi mai mic de ½ din salariul mediu pe întreaga economie.
(5) Se respectă şi se asigură demnitatea muncii.
(6) Salariaţii se bucură de protecţie socială şi alte măsuri de siguranţă, stabilite prin lege, aceleaşi pentru întreprinderile de stat şi cele particulare.
(7) Cu acordul părinţilor şi al dirigintelui sau al directorului şcolii, copii pot fi angajaţi sezonier, în activităţi potrivite vârstei lor, în condiţii de higienă şi siguranţă deplină, fără a li se percepe impozit pe câştigurile realizate.
(8) Sunt descurajate şi combătute prin procedee pedagogice formele de parazitism social, de trai şi câştig nemuncit, urmărindu-se prin instituţii specializate recuperarea şi reintegrarea socială a persoanelor în cauză.
(9) Nimănui nu i se poate impune nici profesia în care să se pregătească şi nici locul de muncă.
(10) Nimeni nu poate fi silit să muncească.
2.33. (1) Societatea românească asigură dreptul la grevă, dar nu-l încurajează.
(2) Greva este ultima soluţie ce poate fi încercată într-un conflict de muncă.
(3) Sunt interzise grevele spontane, neanunţate.
(4) Orice conflict de muncă rămas nesoluţionat prin tratativele dintre părţi este înaintat spre judecată la Tribunalul Muncii şi la Prefectură, care, în cel mai scurt timp, propun fiecare câte o soluţie.
(5) Salariaţii aleg care din cele două soluţii să fie aplicată, iar în cazul că nu le convine nici una dintre soluţiile propuse, pot declanşa greva la cel puţin o săptămână de la declararea acesteia.
(6) Patronatul are dreptul de a desface contractul de muncă al greviştilor atunci când patronatul a făcut la Tribunalul Muncii dovada, acceptată ca atare, a incapacităţii sale de a satisface cererile salariaţilor grevişti sau când greva ameninţă să ducă la faliment alte întreprinderi sau întreprinderea respectivă.
(7) Greviştii concediaţi sunt obligaţi să părăsească întreprinderea respectivă.
(8) Orice cerere de declanşare a unei greve conţine lista completă a consecinţelor şi a prejudiciilor ce se aşteaptă a se produce prin declanşarea grevei, în felul acesta verificându-se gradul de maturitate şi de seriozitate al celor ce iniţiază greva.
(9) Sunt interzise grevele care ar putea duce la faliment întreprinderea respectivă sau altele, dependente de aceasta în fluxul economic naţional.
(10) Condiţiile în care angajaţii îşi exercită dreptul la grevă face obiectul contractului de angajare.
(11) Fiecare salariat este liber, la angajare, să aleagă şi să accepte în ce condiţii va face uz de dreptul la grevă.
(12) Dreptul la grevă poate fi suspendat de Preşedintele Ţării, la propunerea Primului Ministru, pe o perioadă de timp determinată, în întreaga economie sau numai în anumite ramuri ori întreprinderi ale acesteia, în întreaga ţară sau numai în anumite zone sau localităţi.
(13) În cadrul regimului politic parlamentar, această perioadă nu poate fi mai mare de 6 luni într-un interval de un an.
2.34. (1) În România autoritatea publică se află în serviciul cetăţenilor şi îşi desfăşoară activitatea respectând întocmai legile ţării.
(2) În situaţii echivoce, pentru care soluţia legală nu este clară, se aplică acea interpretare a legii care convine cetăţeanului ca individ.
(3) La vreme de criză socială sau de război se aplică, în asemenea situaţii, interpretarea legii prin care sunt apărate mai bine interesele societăţii.
(4) Aplicarea greşită a legilor, soldată cu urmări păgubitoare pentru cetăţeni, constituie eroare administrativă sau judiciară şi primeşte reparaţia cuvenită în cel mai scurt timp posibil.
(5) Se asigură dreptul de petiţionare al cetăţeanului care se consideră victimă a unei erori administrative sau judiciare.
(6) Persoanele răspunzătoare de producerea unei erori administrative sau judiciare trebuie să facă dovada lipsei lor de interes material sau moral în legătură cu eroarea săvârşită.
2.35. (1) Oamenii se nasc datori faţă de propria lor natură: datori s-o împlinească, să se edifice ca fiinţe umane.
(2) Această datorie este cu atât mai imperativă pentru cei pe care hazardul naşterii i-a înzestrat cu un potenţial de creaţie şi efort mai mare decât cel mediu, obişnuit.
(3) Această datorie trebuie concepută şi ca un drept, dreptul omului de a cere societăţii să nu ridice obstacole ad hoc în calea firmării fireşti a potenţialului individual de efort şi de creaţie.
(4) Fiecare individ are dreptul să fie sprijinit în a-şi afirma potenţialul său creator şi este, la rândul său, dator să-şi sprijine concetăţenii care întâmpină dificultăţi în afirmarea şi valorificarea propriului potenţial fizic şi intelectual.
2.36. (1) Oamenii sunt datori să perpetueze viaţa familiei, a neamului lor şi a speţei umane, născând copii şi purtând de grijă copiilor pe care îi nasc.
(2) Condiţia de părinte este esenţială pentru împlinirea noastră, a fiecăruia ca om şi cetăţean.
(3) Persoanele care nu-şi asumă datoria de părinte – prin naştere sau înfierea de copii – nu au acces la anumite funcţii şi demnităţi publice de mare răspundere, precizate prin lege, printre care şi funcţia de preşedinte al României.
(4) Persoanele care nu-şi îndeplinesc datoria de părinte faţă de copiii pe care i-au născut sau înfiat, decad din anumite drepturi cetăţeneşti, putând intra şi sub incidenţa legii penale.
2.37. (1) Fidelitatea faţă de Ţară, faţă de statul şi de poporul român, este o datorie sfîntă, de onoare pentru toţi cetăţenii României, indiferent de origine etnică şi credinţă religioasă, sau de alte considerente.
(2) Însemnele de stat ale României sunt purtate şi respectate cu demnitate şi bună cuviinţă.
(3) Degradarea şi profanarea acestor însemne constituie o manifestare de antiromânism, atât din partea celor ce săvârşesc asemenea fapte, cât şi din partea celor ce asistă pasiv la producerea lor sau tăinuiesc identitatea celor vinovaţi.
(4) Însemnele de stat ale altor ţări se bucură de respectul şi protecţia cetăţenilor români, a autorităţilor româneşti.
